Prin definiție, norii reprezintă formațiuni vizibile pe cer, compuse din particule de apă și /sau gheață, care plutesc libere în aer. Elementele constitutive ale norilor menționate anterior se mențin în suspensie, în aerul atmosferic, datorită masei lor și a dimensiunilor foarte reduse. Mișcările ascendente ale aerului contribuie la mișcarea haotică, în toate direcțiile, a particulelor de apă sau gheață, menținându-le în stare de suspensie o perioadă de timp îndelungată.
În interiorul norului, particulele componente suferă o transformare continuă. Acestea se evaporă și se reproduc neîncetat prin condensare, norul continuând să existe atâta timp cât particulele produse prin condensare se află în număr mai mare sau cel mult egal cu cele care dispar prin evaporare. În momentul în care condițiile favorabile procesului de condensare încetează, norul dispare.
Geneza norilor pleacă de la două condiții îndeplinite în atmosferă: răcirea aerului sub temperatura punctului de rouă, însoțită de un aflux continuu de vapori de apă, prin aportul curenților ascendenți, toate acestea în prezența nucleelor de condensare.
Procesele care provoacă răcirea aerului în atmosferă sunt: radiația, amestecul turbulent și detenta adiabatică. Dintre acestea, rolul cel mai important îl au curenții ascendenți, aceștia contribuind la transportul masei de aer umed în înălțime, lucrul acesta ducând mai apoi la detenta adiabatică, pe măsură ce masa de aer urcă. Mișcarea ascensională a unui volum de aer este produsă, în principal, prin convecție sau prin alunecarea de-a lungul unei suprafețe frontale. Un alt mecanism de transport al maselor de aer în înălțime este turbulența si advecția (vântul).
Mișcările convective au la bază încălzirea inegală a diferitelor porțiuni din suprafața terestră, ceea ce duce la încălzirea inegală a volumelor de aer din imediata vecinătate a acestor suprafețe. Suprafețele mai închise la culoare captează o mai mare cantitate de căldură decât cele de culoare deschisă.
Aerul mai cald se dilată, devine mai puţin dens şi, în cele din urmă, reușește să se desprindă de suprafața de sol încălzită, formând o bulă izolată de aer, al cărei volum se mărește odată cu creșterea înălțimii. Cel mai adesea, desprinderea de sol este cauzată de un curent, de o pală de vânt.
Bula de aer, cunoscută și sub denumirea de “cămin termic”, își extinde volumul odată cu scăderea presiunii aerului, ceea ce duce la o răcire a ei. În cele din urmă, ascensiunea sa este oprită datorită faptului că temperatura bulei ascendente se egalează cu cea a aerului din jur sau, în ascensiunea sa, a întâlnit un strat de aer mai cald, o inversiune termică.
Când bula de aer cald conține suficientă umezeală şi se răcește, vaporii de apă conţinuți în aceasta vor condensa. Acest lucru va fi marcat de formarea unui nor Cumulus.
Când căminul termic încetează să mai fie alimentat cu aer cald, acesta dispare treptat, iar norul se destramă.
Mecanismul de formare a norilor descris mai sus generează norii din familia Cumulus, nori de dezvoltare pe verticală. În funcție de gradul de instabilitate al atmosferei, temperatură și umezeală a aerului, acești nori pot avea o dezvoltare verticală de la câteva sute de metri la peste 10.000 de metri (norii Cumulonimbus).
Există situații în care instabilitatea de natură convectivă apare deasupra unui strat de aer cu o stratificare stabilă. În aceste situații, norii cumuliformi astfel formați aparțin genului Altocumulus.Voi prezenta modul de clasificare a norilor într-un articol ulterior.
Un alt mecanism care permite transportul vaporilor de apă în straturile superioare ale atmosferei este amestecul turbulent. Vaporii de apă ajunși la aceste înălțimi dau naștere, prin răcire dinamică, norilor stratiformi.
Tot datorită turbulenței, apar și norii aceia zdrențuroși din zilele ploioase, denumiți Fractonimbus. Aceștia se formează, de regulă, sub norii Nimbostratus sau Cumulonimbus. Mecanismul apariției lor se explică prin faptul că, la evaporarea ploii, în cădere, aerul devine saturat, iar amestecul turbulent existent în pătura de aer produce norii despre care vorbeam.
Un alt mecanism care produce, de această data, nori cu o mare extindere pe orizontală, uneori de mii de kilometri, îl reprezintă alunecarea unei mase de aer cald pe o panta înclinată, generată de o suprafață frontală (zonă care separă doua mase de aer, una caldă și una rece). Norii formați în acest fel poartă denumirea de nori frontali. O descriere mai detaliată a lor și a mecanismului de formare va fi făcută într-un articol ulterior, într-un capitol dedicat fronturilor atmosferice.
În situația în care o masă de aer umed este antrenată într-o mișcare ascensională pe versanții unor munți, vorbim despre un mecanism orografic de formare a norilor.
Deoarece capitolul acesta legat de nori este foarte vast, mi-am propus ca în acest prim articol să mă refer la niște noțiuni oarecum generale. În articolele ce vor urma, mă voi referi mult mai în detaliu la toate aspectele legate de nori, deoarece este un subiect de mare interes și, după părerea mea, suficient de interesant pentru a-i fi dedicat un spațiu mai larg.
