Din clipa în care am zburat pentru prima dată și m-am decis că vreau să devin pilot, mi-am dorit să-mi pot duce părinții cu avionul. O fi fost un imbold naiv la vremea aceea, nu știu, dar sunt aproape convins că marea majoritate a celor care și-au făcut din aviație o profesie sau zboară, într-un fel sau altul, și-au dorit în sinea lor acest lucru.
A trecut destulă vreme de atunci. Între timp, fiica mea a învățat să zboare (și face lucrul ăsta cu talent, pe bune) și de câte ori am ocazia, savurez momentele acelea cu mare plăcere. Satisfacția personală este cu atât mai mare cu cât a învățat să zboare sub ochii mei. Am trăit împreună fiecare etapă a pregătirii ei aici, pe aerodrom, cu emoțiile firești specifice fiecărei teme de zbor, culminând cu primul zbor în simplă comandă. Au fost multe clipele acelea unice când închizi cabina planorului în care se află un elev al tău, pentru a decola pentru prima dată singur. Fiica mea le-a descris cât se poate de bine într-una dintre povestirile ei. Ceea ce trăim noi, instructorii, este cel puțin la fel de complex.
Deși a devenit obișnuință, bucuria este de fiecare dată la fel de intensă când am ocazia să zbor cu Anca. Lucrul care mă mulțumește cel mai tare este faptul că am reușit să-i transmit dragostea de zbor, deși nu stiu sigur dacă i se trage de la mine sau, pur și simplu, a izvorât din interiorul ei. Având o fire mai înclinată către reverie, înclin să cred că eu am fost doar declicul care i-a declanșat-o.
Zilele trecute, am făcut câteva zboruri împreună. Deh, trebuie puțin antrenament înainte de simpla comandă. Am profitat de ocazie și am admirat peisajul de acolo, de sus. Oricum, altceva nu prea am avut de făcut. Cu toată întreruperea mare de la zbor a Ancăi, totul a fost normal. Zborul este ca și mersul pe bicicletă, odată învățat nu se mai uită. Cum nu mai zburaserăm de mult împreună, am trăit intens senzația de bucurie, de lucru bine făcut. Trec prin aceste momente în fiecare an, odată cu ieșirea la simplă comandă a elevilor pregătiți de mine, dar zborul cu Anca este întotdeauna altceva…
