Am stat să mă gândesc dacă să public și aceste gânduri sau să le păstrez doar pentru mine. Știu și eu, poate nu sunt singurul care vede lucrurile din perspectiva aceasta.
Am întâlnit, de-a lungul timpului, oameni (o parte chiar din branșă) care zâmbeau oarecum îngăduitor când le spuneam că zbor pentru că, pur și simplu, asta îmi place să fac. Nu pot vedea profesia asta doar prin prisma materială, este și aceasta de luat în seamă, cu siguranță, însă, în prim plan, văd satisfacția uriașă pe care mi-o oferă zborul, bucuria pe care o trăiesc de fiecare dată când mă ridic în aer. O fi doar lipsă de pragmatism ?
Cum spuneam, în postarea anterioară, în toamna lui 1977, m-am întors la Deva, la Aeroclubul Dacia, cum se numea pe atunci. Între timp, numele s-a schimbat, devenind, întâi, Aeroclubul “Constantin Manolache” Deva, iar mai apoi, Aeroclubul Teritorial Deva.
Sediul aeroclubului se afla undeva în centrul vechi al orașului, la poalele Cetății, pe o stradă îngustă, care semăna oarecum cu vechiul Lipscani al Bucureștilor. Încerc acum să vizualizez cu ochii minții imaginile de atunci, eram destul de pirpirel la vârsta aceea. Am intrat în sediul aeroclubului cu timiditate, doar urma să cunosc piloții. Se aflau înăuntru patru domni, printre care și domnul Porumbu, pe care îl cunoscusem în vară. Ceilalți trei erau vizibil mai tineri.
M-am prezentat, le-am spus ce doresc, m-au privit cu un aer cam greu de definit. Mirare, surpriză, poate și puțină admirație, nu știu. Cert este că senzația de stânjeneală cu care am intrat a dispărut ca prin minune. Deci aceștia erau piloții…
Mi-au dat prima veste care m-a bucurat: din toamna acelui an luase ființă sectorul de Zbor cu Motor, prin urmare puteam să zbor cu avionul, ceea ce îmi doream, fără să știu prea bine care era diferența între zborul cu avionul și cel cu planorul. Mi-au explicat apoi care sunt cerințele pentru a putea ajunge la partea practică a zborului, ce urma să fac dupa aceea. Ce mai, intram încet, încet, în lumea lor, a zburătorilor!
Mi s-a întâmplat, de multe ori, cu mulți ani în urmă, să simt un val de fluturi în stomac în momente de emoție intensă, sunt sigur că fiecare dintre noi a avut această senzație. Era ceva inconfundabil, am avut același sentiment și în momente de teamă extremă și în momente de bucurie nestăvilită. Am trăit aceeași senzație în momentele acelea, da, am simțit că eram pe drumul cel bun în încercarea de a intra în lumea aviatorilor. Poate părea puțin exagerat, aveam totuși doar 16 ani, dar am știut atunci ce voi face în viață și am știut acest lucru cu o siguranță de neclintit. Mai departe era doar o chestiune de timp, nu trebuia decât să urmez pașii până acolo.
