Voi povesti un episod scurt, dar extrem de spectaculos, petrecut în timpul primei ediții a Raliului, și anume plecarea de la Subotica spre Szeged. Din păcate, nu știu dacă vreunul dintre participanți sau din asistență a reușit să facă fotografii cu acea ocazie, pentru că ar fi fost niște imagini cel puțin inedite, dacă nu impresionante. Știu însă că unul dintre trimișii unui post de televiziune, care trebuia să facă un fel de reportaj-fluviu al evenimentului, a fost total indisponibil în acele momente, nepunând în discuție motivele. Ni se întâmplă uneori, din păcate, să ratăm diverse ocazii, unice în felul lor, din motive stupide.
Dar să trecem la subiect. Ultima etapă a primei ediții a Raliului s-a încheiat la Subotica, o localitate din Nordul Serbiei. Aici, a aterizat după ultima probă un număr de 53 de aeronave, rămânând în așteptarea rezultatelor probelor de zbor, după care urma să ne deplasăm la Szeged. Ultimele tronsoane s-au desfășurat în condițiile unei atmosfere foarte instabile. La un moment dat, am fost nevoiți să evităm intrarea la un punct obligat pe rută din cauza unui Cumulonimbus, care tocmai își “deșerta sacul cu surprize”, aversă puternică de ploaie, descărcări electrice și, de bună seamă, nelipsitul vânt. La aproximativ 30 de minute după aterizare, am început să privesc din ce în ce mai des la un perete negru care acoperea jumătate din orizont și se apropia de locul unde erau parcate aeronavele, după părerea mea, cu o viteză care mă punea pe gânduri. I-am atras atenția și lui Sandu Marton, coechipierul meu. Mi-a zis că nu are rost să ne neliniștim, atâta timp cât lumea nu se agită. Totuși, dupa căteva minute, “lumea” a cam început să se agite. Mai exact, două Cessna 152 din echipa Ungariei au pornit motoarele. Momentul în care cele două avioane s-au pus în mișcare pentru decolare a fost, cred, declicul care care ne-a pus pe toti în mișcare. Am urcat rapid în avion, zburam cu un PZL-104 Wilga, și am pornit motorul. Între timp, ceilalți au făcut cam același lucru, după care a început “nebunia”. La câțiva metri de rulaj, după punerea motorului în plin, eram deja în aer. Am urcat într-un viraj destul de larg pe stânga, după care am luat cap compas către Szeged. Partea spectaculoasă nu a fost decolarea în pripă, cât faptul că ne-am trezit înconjurați din toate părțile de avioane. Sus, jos, stânga, dreapta, avioane, multe avioane. Ne-am uitat în spate, aceeași imagine, parcă decolaserăm într-una din acele misiuni de bombardament prezentate în documentarele de război. Am avut, o bună bucată de timp, senzația de înghesuială, parcă cineva îngrămădise toate avioanele într-un tunel, fără posibilitatea de a schimba direcția, singurul sens de zbor fiind către înainte.
Unul dintre avioane îmi atrăsese atenția încă de la prima întâlnire. Semăna cu un gușter, atât la formă, cât și la culoare. La un moment dat, a țâșnit din dreapta noastră, a făcut un viraj abrupt în urcare prin față și a dispărut undeva în stânga. De sub noi, s-a ivit botul unui Zlin142, care însă și-a menținut altitudinea și direcția de zbor. Lucrul acesta ne-a făcut să ne ascuțim simțurile, dacă mai era nevoie. Posibilitatea de abordaj era cât se poate de reală, lăsând la o parte aspectul spectaculos al situației. Imaginați-vă un roi de insecte. Așa cred că arătam în momentele acelea.
După aproximativ o jumătate de oră, am ajuns în apropierea aerodromului Szeged. Evident că nimeni nu se aștepta să ajungem atât de devreme. Convorbirile radio s-au desfășurat în maghiară. Mi-a spus Sandu, mai apoi, că la stația radio fusese un mecanic de la Szeged care, când a văzut “invazia”, a apucat să spună doar să respectăm eșalonarea la intrarea în tur de pistă și că, în rest, suntem pe cont propriu. Aterizarea a decurs în condiții absolute de siguranță, profesionalismul piloților și-a spus încă o dată cuvântul, după care am parcat avionul și am mers direct la bar să bem o bere!
Începusem această mică povestire cu intenția de a evoca un eveniment spectaculos și exprimându-mi oarecum regretul că nu a fost nimeni să imortalizeze momentul. Partea care mi s-a părut cu adevărat spectaculoasă nu am putut să o urmăresc direct, deoarece am decolat printre primele avioane. Am reușit după ceva timp să îmi imaginez cum s-a petrecut acea decolare de la Subotica, stând de vorba cu un coleg care a decolat ultimul cu un AN-2 al Aeroclubului Central Român și care mi-a spus că toate cele 53 de avioane au decolat în aproximativ 3 minute.
Mda, trebuie să fi fost ceva spectaculos!
