Ceaţa(3)

Ceaţa(3)

Ceaţa de versant

Ceaţa de versant, denumită şi ceaţă de destindere, ia naştere în urma destinderii adiabatice, ca urmare a ascensiunii aerului umed pe pantele orografice. Procesul de destindere adiabatică provoacă scăderea temperaturii masei de aer, datorită scăderii  presiunii atmosferice, odată cu ascensiunea acesteia de-a lungul pantei.

Poate fi întâlnită frecvent în porţiunile ascendente ale flancurilor muntoase, în urma ploilor abundente, atunci când aerul umed este ridicat şi răcit de vântul care suflă pe acestea. În astfel de situaţii, ceaţa formată reprezintă o combinaţie între ceaţa de versant şi ceaţa de evaporare.

Ceaţa de versant se produce în condiţii de vânt tare, în zonele cu relief deluros şi muntos.

Datorită formei neregulate a reliefului, sau a variaţiilor de intensitate ale vântului, această categorie de ceaţă nu are o răspândire uniformă. De cele mai multe ori ea se prezintă sub formă de fragmente sau bancuri de ceaţă. Poate avea un aspect mai continuu atunci când masa de aer urcă uşor pe o pantă lipsită de denivelări.

Ceata de versant

Foto credits

În funcţie de înălţimea versantului, şi de tăria vântului, ceaţa poate ajunge până la nivelul norilor, contopindu-se cu aceştia.

Stratul de ceaţă este mai gros în porţiunile mai denivelate şi unde vântul are o intensitate mai mare. Când este suficient de gros, generează precipitaţii sub formă de ploaie, precipitaţii care pot produce givraj în condiţii de temperatură scăzută.

Pe panta descendentă a versantului ceaţa dispare datorită incălzirii masei de aer, odată cu creşterea presiunii.

Ceaţa de versant se menţine atâta timp cât se menţin condiţiile care au generat-o: circulaţia ascendentă a masei de aer pe panta orografică şi umezeala acesteia.

 

Ceaţa de evaporare.

Tuturor ni s-a întâmplat ca, de multe ori, în cursul unei zile foarte reci să “producem” ceaţă de evaporare. Când aerul cald şi umed expirat se amestecă cu aerul rece de afară, acesta devine saturat şi în faţa gurii apar mici norişori, la fiecare expiraţie a noastră.

Ceaţa de evaporare  se formează atunci când o masă de aer rece se deplasează pe deasupra unei suprafeţe de apă mai caldă. Din această cauză, deasupra unei piscine încălzite, pe timp de iarnă, se formează ceaţă. Atâta timp cât apa este mai caldă decât aerul nesaturat de deasupra, aceasta se va evapora.

Creşterea cantităţii de vapori de apă creşte punctul de rouă şi, dacă amestecul este suficient, aerul de deasupra devine saturat. Stratul de aer din imediata vecinătate a suprafeţei de apă, fiind încălzit de jos în sus, devine mai cald decât stratul de aer de deasupra, se ridică, iar la o anumită distanţă de suprafaţa apei, condensează, căpătând acel aspect de aburi. Din acest motiv, este ceva obişnuit să constatăm formarea ceţii de evaporare deasupra lacurilor, în dimineţile reci de toamnă.

În zonele polare ceaţa de evaporare apare, de asemenea, deasupra suprafeţei oceanului.

Foto credits

Acest tip de ceaţă se poate forma şi deasupra unei suprafeţe umede, într-o zi de vară. După o aversă de ploaie, soarele încălzeşte asfaltul, ducând la evaporarea apei. Vaporii se amestecă cu aerul mai rece de deasupra, producând ceaţa de evaporare. Ceaţa apărută în aceste circumstanţe este de scurtă durată, dispărând odată  cu uscarea asfaltului.

 

O formă particulară a ceţii de amestec este ceaţa frontală, care ia naştere la contactul dintre mase de aer cu proprietăţi diferite. Când o masă de aer cald şi umed se amestecă cu o masă de aer rece, în zona de contact a celor două mase de aer apare ceaţa frontală.

Ceața (2)

Ceața (2)

  1. Cu ocazia deplasării unei mase de aer cald și umed peste o suprafaţă suficient de rece, acesta poate ajunge la punctul de saturație, ducând la formarea ceţii de advecție. Genul acesta de ceață este mai frecvent în sezonul rece, poate avea grosimi de câteva sute de metri și se extinde pe suprafețe adesea foarte întinse. Luând în calcul mecanismul de producere a advecției, procesul de răcire a aerului și condensare a vaporilor, putem vorbi despre trei feluri de ceață de advecție:

Ceața aerului tropical – Aerul tropical umed, de origine marină, se deplasează către latitudini superioare, atingând suprafețe continentale mai reci. Contactul între solul rece și aerul cald și umed duce la formarea ceții. Fenomenul este mai intens în anotimpul rece, burnița și chiciura fiindu-i adesea asociate.

Ceața de litoral – Apare în situația pătrunderii unei mase de aer maritim, cald și umed, peste suprafața răcită a litoralului, în timpul iernii. Mecanismul de producere a ceții este același cu cel descris mai sus. Genul acesta de ceață se poate extinde pe sute de kilometri în interiorul continentului. Deși este specifică sezonului rece, ceața de litoral poate apărea și pe timpul verii, prin deplasarea unei mase de aer cald, de natură continentală, peste suprafața rece a mării.

Ceața maritimă – Este specifică suprafețelor întinse de apă, maritime și oceanice. Transportul de aer maritim, umed și cald, peste suprafețele de apă cu temperatură mai scăzută, duce la apariția ceții, prin deja binecunoscutul mecanism. Este de la sine înțeles că cele mai favorabile zone de pe suprafața Pământului pentru producerea ceții maritime sunt acelea de întâlnire a curenților oceanici calzi cu cei reci. Cețurile maritime apar pe tot parcursul anului, însă sunt mai accentuate în perioada caldă, datorită diferenței mari de temperatură între curenții de apă calzi și cei reci.

Ceața (1)

Ceața (1)

Deși anotimpul în care ne aflăm nu este propice formării ceții, cred că o prezentare ceva mai detaliată a fenomenului este binevenită, în special pentru piloți, ceața fiind unul dintre cele mai perfide fenomene meteo, având o mare contribuție la un număr semnificativ de incidente și accidente.

Ceața face parte din categoria “hidrometeorilor”, definiți ca un ansamblu de particule de apă lichidă sau solidă. Ea poate fi definită ca o acumulare de picături de apă sau microcristale de gheață, rezultate în urma condensării sau sublimării vaporilor de apă, acumulare prezentă în stratul de aer situat în imediata apropiere a solului sau mării și care duce la reducerea semnificativă, sub 1 km, a vizibilității. Ceața poate fi asemuită cu o pătură de nori Stratus, cu baza pe suprafața terestră.

Când vizibilitatea orizontală este cuprinsă între 1 și 10 km, vorbim despre ”aer cețos”.

A nu se confunda fenomenul de ceață cu cel de pâclă, chiar dacă efectul este același, și anume, reducerea vizibilității orizontale. Pâcla reprezintă o aglomerare, în aer, de particule solide.

Bineînțeles că cele două fenomene pot avea loc în același timp, particulele de pâclă devenind nuclee de condensare într-o atmosferă suficient de umedă.

Ca orice alt tip de nor, ceața se poate forma în mod obișnuit, în două feluri: prin răcire  – aerul este răcit sub punctul de saturație (punctul de rouă) și prin evaporare și amestec – vaporii de apă sunt transferați în aer prin evaporare, aerul mai umed amestecându-se cu cel uscat. Pentru ca ceața să se poată menține, aerul trebuie să-și mențină gradul de saturație, ori printr-o răcire continuă, ori prin evaporare și amestec.

În funcție de temperatură, dimensiunile picăturilor ce intră în compoziția ceții sunt foarte mici, între 2 și 60 μm. Datorită acestor dimensiuni, ele au o viteză de cădere foarte mică. Practic, plutesc în aer și pot fi menținute în suspensie de către curenții de aer un timp îndelungat. Aceasta este una dintre explicațiile persistenței acestui fenomen.

O clasificare a cețurilor după criteriul genetic arată astfel:

1. Cețuri din interiorul maselor de aer

Cețuri de răcire:

a. Ceața de radiație

b. Ceața de advecție

c. Ceața de versant

Cețuri de evaporare

2. Cețuri frontale

La cele prezentate mai sus, putem adăuga două forme particulare de cețuri – de amestec și urbane.

a. Ceața de radiație (sau ceața de sol) este produsă datorită răcirii suprafeței terestre prin radiație. Cele mai bune condiții de formare sunt în nopțile senine, când un strat superficial de aer umed se află în suspensie deasupra solului, în condiții de vânt zero sau slab. În această situație, suprafața solului se răcește rapid prin fenomenul de radiație. Pe măsură ce solul se răcește, aerul din apropierea lui se răcește treptat și el. Aerul umed din stratul inferior, răcit rapid la contactul cu solul, devine în scurt timp saturat, ducând la formarea ceții. Grosimea stratului de ceață de radiație depinde, în principal, de nivelul de răcire radiativă a aerului. Dacă aceasta are loc doar în păturile inferioare, avem de-a face cu “ceața joasă de radiație”. Grosimea acestui strat nu depășește, de obicei, 10 m. Doar când răcirea este foarte intensă grosimea stratului de ceață poate atinge pâna la 100 m.

Condițiile de cer senin și vânturi slabe sunt, de regulă, asociate zonelor mari de presiune atmosferică ridicată (anticicloni). În consecință, pe timpul iernii, când o masă de aer anticiclonică rămâne imobilă deasupra unei suprafețe, ceața de radiație poate persista mai multe zile. În astfel de situații, ceața de radiație se dezvoltă și în altitudine, pe grosimi de mai multe sute de metri, fiind denumită “ceața înaltă de radiație”.

Datorită faptului că aerul rece de pe versanții muntoși se scurge și se acumulează în văi, cel mai frecvent vom observa formarea ceții de radiație în zonele joase.

Cu cât noaptea este mai lungă, cu atât timpul în care solul se răcește este mai lung și posibilitatea de formare a ceții este mai mare. Prin urmare, ceţurile de radiaţie apar, cel mai frecvent, toamna târziu și iarna.

Limita superioară a stratului de ceață de radiație reprezintă întotdeauna baza stratului de inversiune termică (aerul de lângă sol este rece, iar cel de deasupra este mai cald).

Ceața de radiație

Ceaţa de radiaţie este mai densă de obicei în orele de răsărit ale Soarelui. Cu toate acestea, un strat strat mai subțire de ceaţă se va disipa spre amiază. Fenomenul de disipare a ceții are loc odată cu radiația solară care pătrunde prin stratul de ceaţă şi încălzeşte solul, ducând  la creșterea temperaturii aerului aflat în contact cu acesta. Aerul cald se ridică şi se amestecă cu aerul ceţos de mai sus, lucru ce provoacă creşterea temperaturii acelui volum de aer. În acest fel ceaţa dispare complet. În cazul în care stratul de ceaţă este suficient de gros, aceasta nu se risipește complet iar regiunea va rămâne acoperită cu o pătură de nori stratus. Acest tip de ceaţă este numit uneori și ceaţă înaltă.