Instructorul meu

Instructorul meu

Îmi amintesc prima gamă de acrobație, de fapt, de participarea mea la o gamă de acrobație din cabina avionului.

Zile întregi, mă tot rugasem de instructorul meu să îmi facă și mie ceva figuri acrobatice, nu aveam mai deloc habar cam ce aș vrea să îmi arate, voiam doar “să mă dea peste cap”.

Prima replică a fost ceva de genul: ”mai întâi învață să zbori normal și apoi acrobație”. Evident că m-am dezumflat, dar ce puteam să fac?

Instructorii erau niște tipi excepționali, fiecare în felul lui, erau foarte buni piloți și foarte tineri. De fiecare dată când făceau “sonda meteo”, era pentru noi, privitorii, prilej de a le admira măiestria în arta pilotajului. D-l Neaga era un tip tăcut, mai reținut, nu prea ieșea din tiparele cursului de instruire in zbor; altfel, un foarte bun pilot. D-l Georgescu Florentin, “Maurul”, cum îl porecleau colegii lui, un tip înalt, negricios, ne uimea cu atitudinea sa, care emana siguranță de sine.

Am zburat de câteva ori împreună; la unul dintre zboruri, am simulat o cedare de tracțiune a motorului undeva pe la vreo 120-150 de metri în decolare. Reacția mea a fost probabil puțin întârziată. M-a întrebat dacă mai prind aerodromul și tot el mi-a raspuns, peste cateva clipe, ceva de genul: “mai prinzi pe naiba”, însă exprimarea a fost ceva mai dură. Probabil că m-am înroșit în următoarea clipă, am simțit aproape fizic dezamăgirea din vocea lui, mi-am spus, în sinea mea, că nu mai am voie să greșesc când zbor cu omul acesta. Și din câte-mi amintesc, mi-a reușit…

Într-una din zile, decolasem cu d-l. Chelaru Marcel, instructorul meu (mi-a plăcut mereu cum sună formularea asta) la o zonă de maneabilitați, undeva în Sud , către Hunedoara. Am făcut tema de zbor, viraje cu înclinare mare, șandele (mă rog, urcări cu pante ceva mai accentuate) și așa mai departe. Pe drumul de întoarcere către aerodrom, am auzit întrebarea: “Ești bine legat?”. Nu a așteptat răspunsul, mi-a spus să îmi strâng chingile, după care m-am trezit, brusc, atârnând, cu capul in jos. Nu era o poziție cu care să fiu foarte obișnuit, asa că am căutat ceva de care să mă prind, pană să găsesc m-am trezit din nou în zbor normal. “Ei, cum e?”. Vocea ușor amuzată a instructorului a răsunat în căști. “Bine!”, am răspuns.

Botul Zlin-ului a coborât brusc, parcă văd și acum oamenii dintr-o stație de autobuz uitându-se către noi, aveam totuși vreo 700-800 de metri, ciudat cum se amplifică acuitatea vizuală în situații alerte. Apoi, botul avionului a pivotat în sus, am simțit o ușoară întunecare a privirii, orizont, cer, orizont din nou, apoi pământ, șuieratul avionului și urletul motorului pus în plin. Până la aerodrom, ne-am mai răsucit de câteva ori, tonoul era figura favorită a d-lui Chelaru. După aterizare, am coborât din avion ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Instructorul mi-a făcut cu ochiul, în timp ce se îndrepta către masa conducătorului zborului. Zâmbetul acela, cu care mă obișnuisem deja, aveam să îl reîntâlnesc și după ani de zile, când l-am revăzut pe “instructorul meu”, pensionat și cu părul grizonat în jurul tâmplelor.

NOTĂ: Imaginea de la începutul acestui articol reprezintă Zlinul pilotat de d-l. Ion Trucmel, regretatul n’ea Trucmel, la o demonstrație desfășurată pe Aerodromul din Deva.

O lume nouă

O lume nouă

Sursă foto: Gabriel Drăgan

Cursurile teoretice și perioada până în primăvara următoare au trecut pe nesimțite. Asimilam cunoștințe noi, aerodinamică, avioane, navigație aeriană, meteorologie. Pe zi ce trecea, mi se clarificau în minte o mulțime de întrebări, puse și nepuse. Cu fiecare oră de specialitate parcursă, ajungeam să înțeleg principiile care stau la baza zborului, am început să cunosc oceanul aerian cu toate fenomenele sale, am învățat cum reușesc avioanele să parcurgă distanțe greu de imaginat, ajutându-se doar de instrumentele de la bord.

Erau lucruri noi și extraordinare, care mă apropiau, cu fiecare zi care trecea, de începerea sezonului de zbor. În paralel cu aceasta, mă pusesem cu burta pe carte, matematica și fizica urmând a fi materiile principale la examenul de admitere în Școala Militară de Ofițeri de Aviație. Am fost întotdeauna un elev peste medie, însă din anul acela, nivelul meu de pregătire a crescut simțitor. Este extraordinar cât de mult îl poate motiva pasiunea pe om; le spun mereu elevilor mei că motivația este motorul principal care îi va împinge către performanță.

Instructorii erau tineri și dezinvolți, ne tratau ca pe niște prieteni mai mici, îi simțeam foarte apropiați de noi, ne-au făcut întotdeauna să ne simțim ca făcând parte dintr-o familie.

Despre cunoașterea avionului ne-a vorbit domnul Remus Berariu, nea Romică, după cum era cunoscut de toată lumea, șeful tehnic al aeroclubului, un om care a trăit mai toată viața printre avioane. Meteorologia am învățat-o cu unul dintre cei mai experimentați piloți de la acea vreme, domnul Suba sau „nea Jeo”, cum îl știau toți cei din aviație; mai în vârstă decât ceilalți piloți, ca părul complet alb, nea Jeo ne vorbea despre fiecare fenomen meteo important pentru zbor în paralel cu câte o aventură trăită de el și legată de acel fenomen. Omul acesta era o adevărată enciclopedie de aviație, i-am fi ascultat povestirile ore întregi fără să ne plictisim. Avea un umor care te molipsea, orele de meteorologie fiind de departe cele mai gustate. Îmi face plăcere să îl întâlnesc și acum, când a depășit 80 de ani, pentru că are aceeași vervă ca și atunci. S-a pensionat cu o experiență de zbor de mai bine de 12.000 de ore, trecând cam prin toate experiențele prin care putea trece un pilot.

Examenul de admitere la zbor a trecut fără nici un fel de emoții, mi s-a părut că știam toate acele lucruri de când lumea. Așteptam cu nerăbdare să mergem la aerodrom, să vedem avioanele pe viu și, mai ales, să începem zborul. Nu erau multe zilele în care să nu îmi imaginez cum vor fi clipele acelea, în care mă voi ridica de la sol, nu ca pasager, ci la manșa avionului. Urma să facem pregătirea în zbor pe avionul Zlin-526F. Deși îl văzusem doar în fotografii, îl cunoșteam până în cel mai mic detaliu. Din păcate, avioanele nu erau încă la Deva. Urmau să fie aduse, în primăvară, de către instructorii noștri.

Aviatorii, oamenii aceștia minunați și mașinile lor zburătoare

Aviatorii, oamenii aceștia minunați și mașinile lor zburătoare

Am stat să mă gândesc dacă să public și aceste gânduri sau să le păstrez doar pentru mine. Știu și eu, poate nu sunt singurul care vede lucrurile din perspectiva aceasta.

Am întâlnit, de-a lungul timpului, oameni (o parte chiar din branșă) care zâmbeau oarecum îngăduitor când le spuneam că zbor pentru că, pur și simplu, asta îmi place să fac. Nu pot vedea profesia asta doar prin prisma materială, este și aceasta de luat în seamă, cu siguranță, însă, în prim plan, văd satisfacția uriașă pe care mi-o oferă zborul, bucuria pe care o trăiesc de fiecare dată când mă ridic în aer. O fi doar lipsă de pragmatism ?

Cum spuneam, în postarea anterioară, în toamna lui 1976, m-am întors la Deva, la Aeroclubul Dacia, cum se numea pe atunci. Între timp, numele s-a schimbat, devenind, întâi, Aeroclubul “Constantin Manolache” Deva, iar mai apoi, Aeroclubul Teritorial Deva.

Sediul aeroclubului se afla undeva în centrul vechi al orașului, la poalele Cetății, pe o stradă îngustă, care semăna oarecum cu vechiul Lipscani al Bucureștilor. Încerc acum să vizualizez cu ochii minții imaginile de atunci, eram destul de pirpirel la vârsta aceea. Am intrat în sediul aeroclubului cu timiditate, doar urma să cunosc piloții. Se aflau înăuntru patru domni, printre care și domnul Porumbu, pe care îl cunoscusem în vară. Ceilalți trei erau vizibil mai tineri.

M-am prezentat, le-am spus ce doresc, m-au privit cu un aer cam greu de definit. Mirare, surpriză, poate și puțină admirație, nu știu. Cert este că senzația de stânjeneală cu care am intrat a dispărut ca prin minune. Deci aceștia erau piloții…

Mi-au dat prima veste care m-a bucurat: din toamna acelui an luase ființă sectorul de Zbor cu Motor, prin urmare puteam să zbor cu avionul, ceea ce îmi doream, fără să știu prea bine care era diferența între zborul cu avionul și cel cu planorul. Mi-au explicat apoi care sunt cerințele pentru a putea ajunge la partea practică a zborului, ce urma să fac dupa aceea. Ce mai, intram încet, încet, în lumea lor, a zburătorilor!

Mi s-a întâmplat, de multe ori, cu mulți ani în urmă, să simt un val de fluturi în stomac în momente de emoție intensă, sunt sigur că fiecare dintre noi a avut această senzație. Era ceva inconfundabil, am avut același sentiment și în momente de teamă extremă și în momente de bucurie nestăvilită. Am trăit aceeași senzație în momentele acelea, da, am simțit că eram pe drumul cel bun în încercarea de a intra în lumea aviatorilor. Poate părea puțin exagerat, aveam totuși doar 15 ani, dar am știut atunci ce voi face în viață și am știut acest lucru cu o siguranță de neclintit. Totul era doar o chestiune de timp, nu trebuia decât să urmez pașii până acolo.